Misu , motanul familiei nu s-a mai intors acasa de ceva vreme si toti suntem ingrijorati si tristi nu doar pentru ca ne lipseste acel minunat aparat de eliminare a stresului.
Un ghemotoc ne-a invatat cum sa infruntam greutatile vietii cand venea batut , plin de cucuie si rani , dar cu un tonus optimist de parca nimic rau nu i se intamplase.
A refuzat sa fie o jucarie de plus dand linistea confortului de acasa pentru nesigura si tumultoasa viata de motan.
De ceva vreme nu am mai vazut-o nici pe Frumusica , mata ce traieste de cand era puiut pe langa tomberoane , cu care parea sa se inteleaga cel mai bine si multi mi-au spus ca sunt motani care dispar cu o pisica gestanta si-si iau in serios rolul de protector dupa care se intorc acasa cand nimeni nu se mai asteapta.
Nu stiu daca este o legenda ticluita de imaginatia naiva a oamenilor sau Misu si Frumusica au ales sa se izoleze pentru a-si feri de pericole puiutii , dar mie imi place sa cred ca atunci cand a cerut pe un ton foarte imperativ , unul dupa altul , trei pliculete de mancare( miauna diferit in functie de hrana pe care si-o doreste) si a disparut de acasa tanarul nostru motan a ales calea cea grea a deplinei sale maturizari implinindu-si nu numai destinul de cotoi in calduri ci si pe cel de parinte...