De ce se supără oamenii?, m-a întrebat deunăzi cineva.
De neputinţă şi de neiubire, i-am răspuns. De frică şi de necredinţă. De prea multă minte şi prea puţină inimă. De prea mult ego şi prea puţină dumnezeire.
....
De fapt, eu nu ştiu de ce se supără omenii. Eu ştiu doar de ce mă supăr eu. De neputinţa de a face altceva. Aruncam supărarea pe oameni pentru că nu ştiam ce să fac cu „chestia” aceea despre care învăţasem că este supărare, mâhnire, tristeţe, neplăcere, necaz. Trebuia să-i dau o justificare stării. Venea starea, o identificam, puneam eticheta, trebuia găsit vinovatul! Ca şi cum, dacă amesteci făina cu apa şi drojdia, e gata pâinea. Doar amestecându-le! În timp am învăţat că trebuie să laşi loc dospirii ... !
Şi de frică, mă mai supăram pe oameni! De frica de a-mi asuma că eu am făcut posibilă întâmplarea dătătoare de supărare! Atunci nu ştiam că-i mai uşor a mă uita în grădina mea să văd ce lighioană a scăpat şi a produs întâmplarea cu pricina. Aşa că mă uitam mai uşor peste gard, în curtea vecinului. Se vedea mai bine în curtea lor. Şi aş minţi să spun că astăzi n-o mai fac deloc! Mai trag cu ochiul uneori... şi supărarea pe alţii, stă la braţ cu obiceiul acesta. Cel puţin, aşa-i la mine!
Mă supăram pe oameni pentru că aşa văzusem şi învăţasem că se face! Învăţasem că trebuie să am reacţie! Că trebuie să etichetez ce primesc, să împart în bine sau rău, cu derivatele lor adiacente! Şi etichetam tot ce nu-mi convenea, nu era pentru mine corect, avea alt punct de sprijin, mă atingea într-un anume mod inconfortabil pentru mine... ca fiind supărare! Putem să mă supăr pe tine în doi timpi şi trei mişcări dacă nu-mi plăceau simplele tale vorbe! Nu mai spun de gesturi! Gesturile chiar mă răneau. Dacă mă chinui un pic, îmi iese şi azi, asta cu gesturile care mă rănesc... Ehe, până când am înţeles că eram atât de mică înăuntrul meu, încât nici măcar nu eram eu cea care se supăra, ci ego-ul meu, muuultă pâine am mâncat! Atât de multă că azi am intoleranţă la gluten...
Mă supăram pe oameni în afară, căci în esenţă, ea, mâhnirea era pe mine şi pe neputinţa de a accepta că nimeni, dar nimeni nu îţi face ţie ceva, ci doar sieşi. Ne naştem între oglinzi şi tot ce adunăm în viaţa aceasta sunt mii de imagini reflectate ale sinelui nostru.
De neiubire de mine, mă supăram. Căci numai neiubindu-te poţi să te pedepseşti cu supărare. Numai neiubindu-te dai ca hrană fiinţei, mâhnire sau tristeţe! Şi cu cât mai puţin mă iubeam, cu atât era supărarea mai lungă şi mai grea! Şi cum trosneam eu cu tot ce era în jurul meu de supărare, puţini mai ştiau s-o facă! De durere că nu mă acceptă aşa cum sunt, credeam că mă supăr atunci! Între timp am aflat că nu ei nu mă acceptă, ci eu!
Şi mă mai supăram din cauză de necredinţă! Acea necredinţa că în spatele a ceea ce a fost făcut şi ţi-a produs supărare, stă o pildă. Pentru tine! Un semn că trebuie să iei ceva de acolo, să repari, să înveţi, sau pur şi simplu doar să vezi...
Mă supăram pe oameni şi pe mine de prea multă minte şi prea puţină inimă. Cu bătaia inimii nu simţi supărarea! Simţi doar greutatea gândurilor ce întreţin supărarea! Căci în inimă se lăsa tot balastul supărărilor! Peste ea se depune în straturi fine, fine, repetate, până când se transformă în zid şi crapă. Sau se opreşte! Inima, nu mintea! Ea, mintea, tot fabrică explicaţii explicativo – demonstrativo- argumentative ce au menirea de a întreţine supărarea!
De neîncrederea în divinul din tine. Căci simpla conştientizare a faptului că eşti o fărâmă de divin te linişteşte, te armonizează şi dă drumul supărării.
De vechi, se supără oamenii în general şi eu în special. Că de nou nu se poate supăra cineva. Îmi place să cred că doar atunci când te agăţi de tine cel de ieri, rămân acolo locuri în care bălteşte supărarea. Mlăştinoase simţiri, când te agăţi pe tine cel de azi, de tine cel cu supărările de ieri!
Şi toate supărările mele pe oameni s-au întâmplat până într-o zi (venise în sfârşit şi timpul meu, ha!) în care, de la atâta supărare pe ei, pe mine, m-am plictisit. Bifasem şi supărarea pe Dumnezeu, dar aceea are capitol separat, căci cred c-am investit în ea mai multe vieţi, nu numai una!
Ajunsesem maestra supărării, puteam să fiu supărată pe două Universuri simultan, aşa eram de încrâncenată. Pentru că eu când fac ceva, fac cu toată inima şi dau tot ce-i mai bun din mine! Cu argumente, cu tot ce trebuie. Pentru fiecare în parte aveam trecut în carneţel ce şi când şi de ce şi mai ales cum. Şi tare bine a fost la început! Justificat, argumentat, tabelar împărţită supărarea pe ei, pe toţi oamenii din viaţa mea, dar şi pe fiecare separat! Dacă aveam o insulă nelocuită la-ndemână, mă mutam fără drept de apel. Şi, colac peste pupăză, am realizat că pe insulă mă mut pentru că sunt supărată pe ceilalţi, dar ce fac cu supărarea pe mine. Pe mine unde mă las? Şi cum n-am avut nici insulă şi nici de mine n-am putut să scap, am fost nevoită să stau în banca mea! Iar în timpul acesta vedeam cum viaţa merge înainte şi nu se opreşte în loc de mine, în timp ce eu mă plictisesc cu graţie în supărarea mea! Plictiseală, lehamite şi preaplin de supărările mele. De mine! Şi multiple argumente. Infinite justificări.
Balast. Cap greu. Poc. Ruptură. Trezire. Viaţa trece...
Aşa a fost la mine ...
Şi azi mă mai supăr, pe mine, pe tine... Dar îmi trece repede! Atât de repede că nici nu ştiu măcar de ce m-am supărat! Iar timp să stau să aflu nu mai am!
Roxana Alexe
Sursa imagine: www.ecenglish.com
Astrocafe
De ce se supără oamenii?, m-a întrebat deunăzi cineva. De neputinţă şi de neiubire, i-am răspuns. De frică şi de necredinţă. De prea multă minte şi prea puţină inimă. De prea mult ego şi prea puţină dumnezeire. .... De fapt, eu nu ştiu de ce se supără omenii. Eu ştiu doar de ce mă supăr eu. De neputinţa de a face altceva. Aruncam supărarea pe oameni pentru că nu ştiam ce să fac cu „chestia” aceea despre care învăţasem că este supărare, mâhnire, tristeţe, neplăcere, necaz. Trebuia să-i dau o justificare stării. Venea starea, o identificam, puneam eticheta, trebuia găsit vinovatul! Ca şi cum, dacă amesteci făina cu apa şi drojdia, e gata pâinea. Doar amestecându-le! În timp am învăţat că trebuie să laşi loc dospirii ... ! Şi de frică, mă mai supăram pe oameni! De frica de a-mi asuma că eu am făcut posibilă întâmplarea dătătoare de supărare! Atunci nu ştiam că-i mai uşor a mă uita în grădina mea să văd ce lighioană a scăpat şi a produs întâmplarea cu pricina. Aşa că mă uitam mai uşor peste gard, în curtea vecinului. Se vedea mai bine în curtea lor. Şi aş minţi să spun că astăzi n-o mai fac deloc! Mai trag cu ochiul uneori... şi supărarea pe alţii, stă la braţ cu obiceiul acesta. Cel puţin, aşa-i la mine! Mă supăram pe oameni pentru că aşa văzusem şi învăţasem că se face! Învăţasem că trebuie să am reacţie! Că trebuie să etichetez ce primesc, să împart în bine sau rău, cu derivatele lor adiacente! Şi etichetam tot ce nu-mi convenea, nu era pentru mine corect, avea alt punct de sprijin, mă atingea într-un anume mod inconfortabil pentru mine... ca fiind supărare! Putem să mă supăr pe tine în doi timpi şi trei mişcări dacă nu-mi plăceau simplele tale vorbe! Nu mai spun de gesturi! Gesturile chiar mă răneau. Dacă mă chinui un pic, îmi iese şi azi, asta cu gesturile care mă rănesc... Ehe, până când am înţeles că eram atât de mică înăuntrul meu, încât nici măcar nu eram eu cea care se supăra, ci ego-ul meu, muuultă pâine am mâncat! Atât de multă că azi am intoleranţă la gluten... Mă supăram pe oameni în afară, căci în esenţă, ea, mâhnirea era pe mine şi pe neputinţa de a accepta că nimeni, dar nimeni nu îţi face ţie ceva, ci doar sieşi. Ne naştem între oglinzi şi tot ce adunăm în viaţa aceasta sunt mii de imagini reflectate ale sinelui nostru. De neiubire de mine, mă supăram. Căci numai neiubindu-te poţi să te pedepseşti cu supărare. Numai neiubindu-te dai ca hrană fiinţei, mâhnire sau tristeţe! Şi cu cât mai puţin mă iubeam, cu atât era supărarea mai lungă şi mai grea! Şi cum trosneam eu cu tot ce era în jurul meu de supărare, puţini mai ştiau s-o facă! De durere că nu mă acceptă aşa cum sunt, credeam că mă supăr atunci! Între timp am aflat că nu ei nu mă acceptă, ci eu! Şi mă mai supăram din cauză de necredinţă! Acea necredinţa că în spatele a ceea ce a fost făcut şi ţi-a produs supărare, stă o pildă. Pentru tine! Un semn că trebuie să iei ceva de acolo, să repari, să înveţi, sau pur şi simplu doar să vezi... Mă supăram pe oameni şi pe mine de prea multă minte şi prea puţină inimă. Cu bătaia inimii nu simţi supărarea! Simţi doar greutatea gândurilor ce întreţin supărarea! Căci în inimă se lăsa tot balastul supărărilor! Peste ea se depune în straturi fine, fine, repetate, până când se transformă în zid şi crapă. Sau se opreşte! Inima, nu mintea! Ea, mintea, tot fabrică explicaţii explicativo – demonstrativo- argumentative ce au menirea de a întreţine supărarea! De neîncrederea în divinul din tine. Căci simpla conştientizare a faptului că eşti o fărâmă de divin te linişteşte, te armonizează şi dă drumul supărării. De vechi, se supără oamenii în general şi eu în special. Că de nou nu se poate supăra cineva. Îmi place să cred că doar atunci când te agăţi de tine cel de ieri, rămân acolo locuri în care bălteşte supărarea. Mlăştinoase simţiri, când te agăţi pe tine cel de azi, de tine cel cu supărările de ieri! Şi toate supărările mele pe oameni s-au întâmplat până într-o zi (venise în sfârşit şi timpul meu, ha!) în care, de la atâta supărare pe ei, pe mine, m-am plictisit. Bifasem şi supărarea pe Dumnezeu, dar aceea are capitol separat, căci cred c-am investit în ea mai multe vieţi, nu numai una! Ajunsesem maestra supărării, puteam să fiu supărată pe două Universuri simultan, aşa eram de încrâncenată. Pentru că eu când fac ceva, fac cu toată inima şi dau tot ce-i mai bun din mine! Cu argumente, cu tot ce trebuie. Pentru fiecare în parte aveam trecut în carneţel ce şi când şi de ce şi mai ales cum. Şi tare bine a fost la început! Justificat, argumentat, tabelar împărţită supărarea pe ei, pe toţi oamenii din viaţa mea, dar şi pe fiecare separat! Dacă aveam o insulă nelocuită la-ndemână, mă mutam fără drept de apel. Şi, colac peste pupăză, am realizat că pe insulă mă mut pentru că sunt supărată pe ceilalţi, dar ce fac cu supărarea pe mine. Pe mine unde mă las? Şi cum n-am avut nici insulă şi nici de mine n-am putut să scap, am fost nevoită să stau în banca mea! Iar în timpul acesta vedeam cum viaţa merge înainte şi nu se opreşte în loc de mine, în timp ce eu mă plictisesc cu graţie în supărarea mea! Plictiseală, lehamite şi preaplin de supărările mele. De mine! Şi multiple argumente. Infinite justificări. Balast. Cap greu. Poc. Ruptură. Trezire. Viaţa trece... Aşa a fost la mine ... Şi azi mă mai supăr, pe mine, pe tine... Dar îmi trece repede! Atât de repede că nici nu ştiu măcar de ce m-am supărat! Iar timp să stau să aflu nu mai am! Roxana Alexe Sursa imagine: www.ecenglish.com Astrocafe
Un articol frumos preluat de pe siteul Astrocafe